Unirea celor două principate, Moldova și Țara Românească, a început practic în anul 1848, odată cu realizarea uniunii vamale sub domniile lui Mihail Sturdza și Gheorghe Bibescu. Contextul internațional, inclusiv Războiul Crimeii (1853-1856) și Conferința de la Paris din 1858, a favorizat unirea celor două state. Convenția de la Paris a stabilit norme fundamentale pentru situația politico-juridică a Principatelor și a introdus principiul separației puterilor. Deși au existat și voci împotriva unirii, mai ales în Moldova, populația a demonstrat dorința de unire prin adunările ad-hoc din 1857 și 1858.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza
La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă l-a ales în unanimitate pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor. În Țara Românească, unde alegerile s-au ținut pe 24 ianuarie, Vasile Boerescu a propus candidatura lui Cuza, care a fost votată în unanimitate. Acest act a stârnit mânia Porții Otomane și a Austriei, dar unirea a fost recunoscută ulterior de marile puteri.
Reformele lui Cuza
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși relativ scurtă (1859-1866), a reprezentat o perioadă de maximă dezvoltare pentru România modernă. Prin recunoașterea unirii depline, crearea primului Parlament unic și a primului guvern unitar al României, precum și prin reformele sale – adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară și a învățământului – Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a țării.